Arhitectura Barocului Italian: Lumină, mişcare, transfigurare

Arta combinării artelor

Noutatea introdusă de arhitectura religioasă barocă constă, prin urmare, în relativizarea distanţei dintre realitate şi plăsmuire, prin învăluire, camuflare, „coregrafie” a elementelor arhitecturale, iar această abordare scenografică s-a concretizat atât în ziduri neverosimil de dinamizate cât şi în bolţi, cupole şi abside pictate până la limita confuziei.

• Actorul Alan Rickman: „Există o voce interioară care-ți spune întotdeauna ce ar trebui să faci”
• Christian Dior, maestrul haute couture. „Îngrijirea este secretul eleganței reale”

Este suficient să evocăm biserica San Carlo alle Quattro Fontane: totul, de la geometria planului până la ondularea faţadei, respiră o mişcare neostoită, ca şi cum materia ar fi într-o perpetuă căutare a formei. În cealaltă privinţă, a transfigurării spaţiului, probabil cel mai spectaculos exemplu este cel al bisericii Sant’Ignazio, al cărei plafon („Alegoria misionarismului iezuit”, pictată de Andrea Pozzo) verticalizează prezenţa spectatorului, prin continuitatea perfectă dintre arhitectură şi pictură.

Miza unor asemenea construcţii iluzionistice era fabricarea, fie şi preţ de câteva clipe, a unei secvenţe de timp ireal în care să se întâlnească privitorul în contemplare sau rugăciune şi sfântul – martirizat sau în slavă – aşa cum la teatru spectatorul intră în timpul actorului. Este de remarcat, de altfel, că teatrul modern – atât edificiul propriu-zis cât şi scenografia – îşi face apariţia în aceeaşi epocă, tot în Italia, împrumutând nu puţine strategii arhitecturale către (şi dinspre) arhitectura ecleziastică. Bunăoară, faţada principală a unei biserici baroce, singura împodobită, nu are de regulă un raport organic cu interiorul, întrucât ea este, de fapt, o cortină, îndărătul căreia, pe „scenă”, se joacă drama liturgică.

Arhitecţii epocii

La rândul lor, arhitecţii acelei epoci – Francesco Borronimi, Carlo Rainaldi, Guarino Guarini, Baldassare Longhena şi alţii – concepeau edificiul nu doar ca pe o construcţie logic articulată în raport cu normele de rezistenţă, funcţionalitate şi frumuseţe, ci şi ca pe un proces de „arhitecturare” a unor entităţi inefabile: virtuţile geometriei pre-moderne, fluxul luminos, muzicalitatea proporţiilor şi a spaţiului reverberat, alcătuirea lumii supramundane etc.

Lumina

În secolul al XVII-lea, geometria nu era doar o ştiinţă a numerelor, figurilor sau volumelor, ci implica şi o anumită speculativitate asupra magiei acestora. Lumina, pe de altă parte, era considerată un fel de fluid (ca şi muzica, eterul sau materia stelară), o substanţă fizică cu un rol capital în arhitectura barocă. Iar modalităţile ingenioase prin care este filtrată, propagată, direcţionată sau estompată prin complicate sisteme de boltire comportă în multe cazuri analogii cu structura instrumentarului optic, intens perfecţionat în epocă.

În cazul bazilicii San Pietro din Roma sau al Domului Invalizilor din Paris, lanterna şi întregul sistem de bolţi, tambururi, pandantivi şi calote reprezintă o posibilă punere în operă, la scară uriaşă, a lentilelor şi reflectoarelor microscoapelor şi telescoapelor; lanterna este receptacolul care primeşte şi distribuie lumina, însă, mai mult decât atât, funcţionează asemeni unui iris gigantic prin care umanitatea scrutează firmamentul sau ca diafragma unui microscop prin care minuscula realitate terestră este privită de „ochiul divin”.

Analogia se poate institui însă şi la nivelul instrumentarului astronomic tradiţional; sfera armilară, spre exemplu, cu reţeaua ei complicată de cercuri concentrice fixate în anumite unghiuri, poate inspira structura unei boltiri, cum se întâmplă în cazul bisericilor San Lorenzo şi Sacra Sindone din Torino , ca şi cum arhitectul ar fi proiectat nu o biserică, ci un dispozitiv supradimensionat pentru cercetarea lumii stelare.

Articol scris de Cosmin Ungureanu, istoric de artă şi lector al Fundaţiei Calea Victoriei.